Cultura

U diàvule

Quem jugata co ferro, jucata co demo.
Quellu chì ghjoca cu u farru, ghjoca cù u diàvule (pruverbiu galizianu).

 

Salute à tutti. Dopu à Diu, c’emu da intaressà à… « Qualcosa di menu seriu, ci vole à ride un pocu ! » Và bè, parleremu di u diàvule è quessa ci permetterà di ralligrassi appena. « Hà bellu à dì u prete chì in ballu ci hè u diàvule, s’hè sempre ballatu è sempre si ballerà. » Eppo per chì vole scusassi ci hè almenu un diàvule chì l’hà tentatu.

Hà parolla vene, cum’è spessu, da u latinu chì l’hà pigliata tal’è quale à u grecu διάβολος (diabolos) « quellu chì staccà, chì calonnia ». Si ritrova in parechje lingue indoeuropee : l’inglese devil, u tedescu Teufel (ma si, ùn si pare micca ma hè listessa ràdica…), u spagnolu diablo ecc.

Ma st’accezzione di diàvule oppostu à Diu ùn hè micca vechja : ricolla à u grecu cristicu chì ghjera a traduzzione di l’ebreu śāṭān (quellu chì s’oppone). Hè detta, in tutte e relighjoni hè presente una figura chì incarna u male, u disòrdine. Ind’a relighjone di l’antico Iran, per un dettu, esìstenu sia u diu di a luce sia u tenebrosu Ariman, sempre in lotta l’unu contr’à l’astru. Ma di règula, i culti più anziani t’anu una divinità cù dui lati : à quandu benevulente, à quandu maligna. Si verifica cù Loki, diu scandinavu chì tumbò d’una manera viziosa à Balder, ma chì salvò u duminiu di i dii Asi da a gigante Skadi.

Indì a Bibbia, u diàvule s’identifica cù u sarpu chì cagiunò u peccatu di Adamu è Eva. U diàvule ind’i Vangeli, hè u tentatore di Ghjesù ind’u desertu, è in l’Apocàlisse di Ghjuvanni hè a bestia è u dracu. Ghjustu appuntu, a màghjina di u diàvule ripiglia certe caratterìstiche di u grecu Pan : l’unghjole, e corne, u beccu, e zampe pilose, è l’òmacu pestilenziale.

I diàvuli sò numerosi assai. A duttrina cattòlica identifica i nomi di i diàvuli è i sette vizii capitali :  Arcèfalu hè a superbia, Satana l’ira, Mammone l’avarizia, Asmodeo la lussuria, Belzebù la gola, Leviatanu l’invidia, Belfagor l’accidia o a pigrizia.

Ind’i raconti pupulari, per compie, chì malgratu a ricchezza di a parolla, ci vole à compie, u diàvule hè vistu cum’è un persunaghju forte, astutu, guardianu di tesori sepulti, putente maestru di l’artifizii. È puru, u demoniu diventa imputente quand’ella spunta l’alba, quand’ellu canta u ghjallu, quandi si face u segnu di a croce, è quand’ellu si trova di fronte à l’astuzia femminile (è quale simu !). •

A canzona.

Marina Chovin.