Accapu di a reddazzione

Mitu

Po dassi ch’ellu ci vole à fà cascà un pocu u mitu di u pòpulu corsu ? Perch’è, quand’è no dimmu « pòpulu », si pensa sempre migliore, un pocu cum’è sè no èramu u billicu di u mondu… ùn vidimu micca ciò ch’ùn và micca, o u piattemu sott’à u tappettu, cum’elli dìcenu i francesi… Po dassi ch’ellu ci vole à esse un pocu di più ùmile, da pudè dà di pettu à i difetti umani chì ci mènanu à noi cum’è à l’altri pòpuli.

Ancu assai chì i camerà videò d’una Residenza in Bastia anu pussutu filmà un ghjuvanottu pigliatu à cazzuttate da sett’altri… senò, l’affare serìa stata affucata. Di sicuru tutte l’èpiche anu cunnisciutu sse baruffe assai viulente trà ghjòvani… ma, quantunque… sò fatti ch’indìdanu una pèrdita di valori, un indiferenza à a suffrenza di l’altru, un disprezzu di a persona umana chì ci face male à a nostra Corsica. U fenòmenu di banda, impeghjurisce u fenòmenu di clan già bellu bruttu è distruttore. Ghjittatu à mezu à una sucietà acculturata, rivela un evuluzione pèssima. Ssi fatti sò belli più sparsi chè no pensemu, disgraziosamente. Certi vi diceranu ch’elli accàdenu in i quartieri sfavurizati, impinzutiti, invasi da furesteri, ch’elli sò fenòmeni urbani, induve a ghjente, cresce in un ambiente di l’ugnunu per sè… Hè vera, ma hè un pocu inghjustu dinù, chì sò quartieri bellu suvente ch’anu tenutu, o pròvanu à tene un pocu di u spìritu di u paese, o di u Bastia di dopu guerra, induve a ghjente si truvava in carrughju per chja-chjerà, è i sgaiuffi ghjucàvanu trà scherzi è macagne à longu à a ghjurnata per passà tempu. Hè vera dinù chì i valori tramandati da a cultura è a lingua da una generazione à l’altra, mettìanu e lìmite à u peghju di l’andature umane. Oghje, ssi valori sò marturiate cum’elli sò marturiati a lingua, a cultura, u rispettu di l’anziani, u fraiutu, u sìntimu d’appartenanza. D’altri diceranu chì i mezi muderni di cumunicazione sò per assai, fàcenu perde u cerbellu, è ci capiciuttèghjanu in un mondu artificiale, trà filmi insanguinati è ghjochi videò glurifichendu a viulenza è a purnugrafìa. Si cresce cusì in u mondu virtuale induve i valori di mammona anu pocu piazza. U mondu d’oghje hè quellu di l’ultracapitalìsimu induve s’impara di manera cutidiana ch’ellu ci tocca à supranà l’altri per sòrtesine, è esse rispettati. A famiglia, a scola, a ghjesgia, ùn ghjùnghjenu più à parà i disguasti. I parenti travàglianu, ùn anu più tempu d’accòrgesi ch’ellu ci hè qualcosa ch’ùn và micca, o elli stessi màncanu di riferimenti da pudè tramandali à i so figlioli. Ùn si leghja più libri, si viaghja nant’à e rete suciale. Facebook, Twitter o Instagram pìglianu u sopra. Ssu mondu di e rete suciale ingordu di like è di sensasiunale, si manghja u pocu tempu chè no passàvamu nanzu à amparà in famiglia o trà l’amichi u rispettu, l’imaginariu, u sensu cumunu. Esagereghju. Ancu assai. Ci hè di chè torna à imaginà un altru mondu ma… ci tocca à fassi penseru. Frà l’urdigni indispensèvuli per armassi è armà cù intelligenza i nostri figlioli da ch’elli ponu resiste à u cunsumerìsimu, l’eguìsimu è u disprezzu di l’altru, ci hè a lingua è a cultura, ciò ch’elle ci impàranu di spartere è di cunniscenze. Pòrghjenu bellu più chì sèmplice parulle o versi da cantichjà. Pòrghjenu l’umanu. Ciò chè no èramu è ciò chè no simu. L’èssere cumunu, a lea trà generazioni, u sumerinu, è l’amore, per ssu paese, è dunque pè a so ghjente è u s’avvene. •

Fabiana Giovannini.