Cultura

Chjarasgia

Nach gelben Birnen un braunen Kirschen
Fællt sich einer den Hals ab.

Per pera gialla è chjarasgia bruna, parechji si sò truncati u collu.

 

 

Bonghjornu. Emu da parlà di a « chjarasgia ». « Sì tù, soca, ch’aghju cunnisciutu chjarasgiu ? » Ghjustu à puntu, o amicu chjarasgiu. Sè in Còrsica t’avemu u vinu chjarasgiolu chì u culore hè quellu di a chjarasgia, u fruttu hà una storia bella chè ricca. Principieremu cù… « L’etimulugia ! l’etimulugia ! » Vecu ch’ella ti piace avà a storia di e nostre parolle, ùn hè vera ? « A palesu, mi campu. » Bravu.

Dunque a fonte di a parolla hè latina : cerasium in latinu classicu, *cerasia è *ceresea in latinu vulgare. Si ritrova in parechje lingue indoauropeane : tedescu « Kirsche », inglese « Cherry », talianu « ciliegia », ecc. Ricolla à u grecu, κερὰσιον (kerasion) « chjarasgia » è esce da κέρασος (kerasos) « chjarasgiu ». Certi pratèndenu chì u fruttu hè natu in Κερασοῦς (Kérasous) in Asia Minore, cunnisciuta pè i so chjarasgi numarosi. Una cosa hè certa : a parolla ùn hè micca greca, sarebbe un imprestu à una lingua frustera.

A legenda ci ampara chì e chjarasgie sò nate in Uriente : l’acelli averebbenu lasciatu cascà qualchì fruttu in terra durante u so viaghju ver’di l’Uccidente. Da què a presenza di a chjarasgia in Asia Minore. Tandu, scrive Pliniu u Vechju, Lùculu, à pocu pressu in 70 nanz’à Cristu, vultendu da una campagna militare in Asia Minore, averia purtatu cùn ellu l’àrburu.

Puru si sà chì a chjarasgia era dighjà manghjata in l’Auropa dapoi u IVu millenariu nanz’à Cristu. Ma era salvàtica è acerba. Per via di a selezzione è di l’insitatura, a frutta turnò più dolce. I Galli a manghjàvanu è, ind’u Medievu, cunnosce u successu in Allemagna, in Inghilterra è pè isse France. Tandu, pruliferàvanu dighjà i cuncorsi chì ci vulia à stupà e niciole u più luntanu pussìbile. Si pò mintuvà torna chì Napuleone hà datu u so nome à una spezia di chjarasgia.

Stu fruttu t’hà una piazza impurtante ind’a cultura mundiale. Pè i Giappunesi, fighjà a fiuritura di i chjarasgi infruttiferi (hanami) hè impurtantìssima. A tradizione ricolla à l’8u sèculu, quandu i paisani purghjìanu offerte à u pede di l’àrburi da chì a raccolta di risu sia bona. Pè i Tedeschi è i Danesi, sò numarosi i demonii à piattassi nentr’à vechji chjarasgi. I Lituniani, in quant’à elli, crèdenu chì u guardianu di st’àrburu era u diàvule. Pè i Catòlichi, infine, u culore ramenta u sangue di u Cristu.

Eccu, a canzona. •

Marina Chovin