Accapu di a reddazzione

Caccia ?

A caccia hè scritta in a tradizione corsa dapoi forse i primi omi isulani. I Corsi antichi èranu cacciadori più chè piscadori. L’Umanità campava di caccia nanzu d’amparà à cultivà. Oghje a caccia ferma un passatempu. Figliola, surella, nipota di cacciadori… aghju cresciutu cum’è parechji Corsi ind’è ss’universu custì crosciu di tradizioni è stonde culturale. M’arricordu di ssi mumenti privilegiati per babbu. À a vigilia, appruntava u so tuvagliolu è i so panni di caccia, u cane sureccittatu avìa già capitu. Ovi cerminati cù a pumata in un pane paisanu a vigilia per amòglielu bè, cacciàvanu un prufumu di quellu ! Ci venìa l’acqua in bocca, ma ùn avìamu drittu chè à a frissoghja à liccà. U spuntinu era per babbu è u so cane ! A mane à bon’ora, u sentìamu arrizzassi è sussurà « zittu ! » appressu à u cane di più in più allegru. Noi ùn ci arrizzàvamu micca, sapìamu ch’ellu era u mumentu di babbu è ch’ùn ci vulìa à rompe u rituale. Più tardi, hà purtatu cù ellu u mo fratellone, sempre zitellone, anch’ellu ùn tenìa in piazza tuttu fieru di sparte cù u so babbu mumenti privilegiati. Pò tutti i trè andàvanu à a caccia quandu u mo fratellucciu era un pocu più grande, partìanu à campà trà omi una ghjurnata chì li lascia belli ricordi. Ogni tantu, a dumènica, tutta a famiglia ci andava. Custì tandu avìamu u drittu à u pane mogliu d’ovi è pumata, o cum’ellu era bonu ! Babbu ci fecìa archi è sferze cù pezzi di legna è funicella mamma purtava un libru, è ghjucàvamu aspettendu ch’ellu volti babbu partutu à caccighjà. À le volte, sentìamu una fucilata luntana, à babbu li bastava à caminà cù u so cane, s’ella li cascava, tirava una quaglia o un fasgianu. Mamma era cuntenta scema chì li piace à manghjà l’ucellame. Èranu belli mumenti di famiglia  ! A caccia d’oghje ùn hà nunda à chì vede… Oghje, suvente (micca tutti ancu assai) i cacciadori ùn sò cuntenti fin’tantu ch’elli ùn anu tombu decine, à le vole centinaie d’acelli, ch’ùn si tròvenu mancu più. Si parla di caccia di notte. Si parla di caccia cù tràmpali chì tòmbanu ancu acelli ch’ùn si mànghjanu… eppò si sente di più in più parlà d’accidenti. 400 morti in 20 anni. È quantu feriti ? È cantu animali di cumpagnìa tumbati anch’elli ? Cani, gatti sin’à ind’è e prupietà di i so patroni ? Di più in più spassighjanti, spurtivi, ciclisti, cuglidore di funghi, innamurati di natura, è ancu automobilisti sò vìttime ogni annu di a caccia in Francia.

L’autumubilistu di 67 anni in Brittagna nant’à a naziunale trà Nantes è Renne ch’hà pigliatu una palla in u collu u 30 ottobre scorsu, s’hè mortu. A palla hè entruta in u vetru addaretu è li hà toltu a vita di pettu à a so moglie spaventata. U cacciadore era in una battuta à u cignale è ùn hà micca rispettatu e cunsigne di sicurezza.

A natura hà rinculatu. Cù l’urbanìsimu è l’infrastrutture stradale e campagne ùn sò più diserte. È a caccia ùn s’hè micca addattata abbastanza. Ùn sò i discorsi irrispunsèvuli di u presidente di a Federazione Naziunale di a Caccia in Francia chì ponu truvà mezu di spàrtesi u spaziu. « U rìsicu zeru ùn esiste micca, hè cusì ! » hà dettu disprezzante. Ma un omu hè mortu. Ci tocca à prende megliu in contu a sparizione di e spèzie animale dinù. Ci tocca à prutege quelli chì vòlenu gode di a natura. Mi pare una priurità. •

Fabiana Giovannini.