Ciquant’anni, un mezu sèculu. Aleria face parte di ss’evenimenti ch’èntrenu in a stòria impregnendu per mai l’avvene. Ch’omu sìa naziunalista o nò, e generazioni ch’anu seguitatu, anu pruvatu di vede cum’elle pudìanu integrassi ind’è ssa làscita, circhendu di capisce ciò ch’ellu era accadutu, cumu giòvani corsi anu pussutu truvassi à mezu à ss’evenimenti, impegnendu e generazioni una dopu à l’altra. Simu tutti l’eredi d’Aleria. S’hè stampata è tramandata in ogni core corsu u cumbugliu di st’ore ch’anu cambiatu a nostra stòria cuntempurànea. A terra, a lingua, u pòpulu, anu ripigliatu sensu dui sèculi dopu à Ponte Novu. È dapoi, Aleria hè sìmbulu di tutte e nostre lotte. Sìmbulu di resistenza. Sìmbulu d’unione dinù cume forse a Corsica ùn hè mai stata più furtamente unita dopu. Da i membri di u commandò accumpagnendu à Edimondu Simeoni, i militenti di l’ARC, i sindicalisti agrìculi di tutte l’urganisazioni di tandu, i Corsi sin’à i paesi i più alluntanati, ma dinù, l’eletti da tutte e mamme, ancu i clanisti, tutti si sò offesi di a manera di fà di u Statu francese, campendu u drama cum’è un affrontu inaccetèvule. Basta à leghje e minute di u prucessu d’Aleria. Basta à rileghje Arritti di l’èpica. Face chì, quand’ellu si parla d’Aleria, pare chì tuttu u mondu ci era, d’un modu o l’altru, in giru à a cava, pò ind’è a notte di Bastia, o ind’è manifestazioni ch’anu seguitatu, e ghjurnate Isula Morta, tutti, sò stati tocchi da ciò chì s’hè passatu cinquant’anni fà. È i so figlioli dopu à elli. Tutti ci anu circatu un sensu. Tutti anu pruvatu à fallu soiu. Presa di cuscenza, rigiru, svegliu fundatore, mossa cullettiva. Tuttu à tempu. Aleria ci hà apertu l’ochji.
A stòria dopu hè stata torna acuta è intensa. Ma tuttu ci pare avè pigliatu nàscita stu mese d’aostu di u 1975. Per quessa chì ùn hè compiu u travagliu di memoria. Per quessa chì u ricordu, l’anàlisi, u bisognu di ritruvassi, di fà sensu inseme sopra ssi lochi, hè impurtantìssimu. Hè a stòria. È ne simu l’eredi. Ci tocca à sciaccamanà quelli chì s’impègnanu à ssu duvere di memoria. Quelli ch’anu campatu l’ore d’Aleria ben intesa, ma ancu di più a giuventù chì ne piglia a rileva. L’associu Aleria 75 hà un gran’mèritu è ci vole à incuragìscelu. Leghjerete u parè di u so giòvanu presidente nant’à stu nùmaru cunsacratu à u ricordu di l’evenimenti. Arritti vi chjama, amichi lettori, à sustènelu, ellu è i membri di u s’associu. Ci vole à pudè creà ssu locu di memoria da chì u drama ghjovi à custruisce un avvene più bellu, appaciatu, custruttivu, ind’è l’unione è a chjarezza. Aleria hè statu dinù un prò tamantu per rinvivisce a nostra agricultura, è pè u più a cultura di a vigna. Aldilà, pè u valore di a terra è l’impurtanza di curala, di prumove i sapè fà antichi, cum’elli anu fattu di bella manera dopu à Aleria, tirèndune e lezziò, i vignaghjoli. Oghje, u nostru vinu hè appreziatu è primatu in u mondu sanu. Hè una fiertà !
È quell’esempiu ci indita ch’avemu sempre parechje riflessioni da cunduce inseme. Aleria 75 hè l’appoghju chì pò permette ssi scàmbii. Perchè ci ferma sempre à tirà e lezziò d’Aleria è di i 50 anni ch’anu seguitatu. À dalli un sensu ancu di più nòbile, quellu d’unisce un pòpulu in giru à u s’avvene. 50 anni dopu, simu in traccia di tuccà infine forse l’autunumìa tantu bramata. Ma ùn serà chè un arnese. Ci tocca à custruisce, tutti inseme, un prugettu di sucetà nant’à i puntelli chì ci unìscenu, a lingua, a cultura, a terra, u pòpulu. Truvèmuci tutti u 22 d’aostu in Aleria. • Fabiana Giovannini.








