Da Michel Croce-Spinelli è Marie-France Hanseler Croce-Spinelli

La beauté pour l’éternité, les sépultures en Corse

Issu libru tratta di a morte, ma d’una morte chì ùn hè affannosa (cf. A. F. Filippini : Tombe ridenti d’i giardini, / sempre fiurite e apparinate.). Di fatti, u ligame trà i Corsi è a morte hè particulare. Qualsìasi u locu chè no fighjemu, si palèsanu l’abitazioni di i defunti. Sò e croce fiurite long’à e strade, i campusanti, i musulei o i tumbini, ch’imbellìscenu u paisaghju è cèrcanu à ritene l’intaressu di a ghjente.

D’altronde, si sà chì u Corsu chì stà in’astrò cerca è volta in Còrsica pè u so ùltimu viaghju, è chì u citatinu, sceglie guasi sempre di fassi intarrà ind’u so paese.

U fattu si stà chì stu libru ci prasenta ritratti tercani chì affiòranu u testu puèticu chì ghjè, sicondu à Dominique Colonna ind’u prefaziu, a forma litteraria chì, più ch’è l’astri gènari, hè capace di rende contu di a morte.

U libru hè fattu di parechji capìtuli chì ci insègnanu i sfarenti usi per ciò chì tocca à a sepultura: prima sott’à i castagni è indè tarre agrìcule, dopu à u XVIu in l’arca, po ind’i campusanti. Ma hè fermata l’abitùtine di custruisce u musuleiu ind’un locu magnìficu o ind’una una lenza soia, di manera chì u mortu veca è si faccia vede.

U primu capìtulu, Senso, mette à palesu a primura di u legnu, di a petra, di u farru, di l’àrburi à l’ingiru di u tumbinu. Vene dopu un capìtulu annant’à i lochi di sepultura: long’à e strade, ind’un locu chì piacia assai à u mortu, in tarra soia, ma sempre in lochi di bellezza postu chì : «sur cette terre corse la beauté est partout […], les défunts peu à peu se sont appropriés la mer et l’horizon». Dopu, amparemu l’usi sicond’à l’anni : i Pisanu t’anu custruitu, à partesi da l’XIu sèculu, lochi santi. Dopu, si metterà i morti in l’arca, nentr’à e ghjesgie, spessu fatta di quattru fossi : unu per l’omi, unu pè e donne, unu pè i zitelli è unu per quelli ch’ùn sò micca battizati. Pò anu da cresce i campusanti.

U quartu capìtulu tratta di u «comment»: vulintà di fàssila valè custruendu tumbini è musulei tamanti, i munimenti òffrenu esempii di tutti i stili: grecurumanu, neogòtticu, baroccu ecc. Infine, in La beauté poigne le coeur, c’insègnanu l’autori chì: «la beauté peut sauver une vie».

U tìtulu di issu libru, La beauté pour l’éternité, ci parla assai, à noi chì t’avemu una cultura spùtica per ciò chì tocca à a morte. Da vede i lochi di sepultura chì sò puliti, adurnati di candelle è fiuriti almenu una volta à l’annu pè i morti. Da vede dinù u rituale funerariu chì permette di « circonscrire les morts, et en même temps les conserver avec leur force vive». Eccu dunque un bellu libru chì ci face riflette à u sensu di a morte.

Marina Chovin.