Una settimana una parolla

Puncìcula

Una settimana una parolla (O duie, o micca, sfidàtevi di e « parolle parolle parolle…»)

 

« J’aime l’araignée et j’aime l’ortie,

Parce qu’on les hait ; […]

Passants, faites grâce à la plante obscure,

Au pauvre animal.

Plaignez la laideur, plaignez la piqûre,

Oh ! plaignez le mal ! »

Victor Hugo, Les Contemplations.

 

Sta settimana, l’avete capita, emu da parlà di l’urtica. Chì ghjè l’orìgine di sta parolla ? Vene da u latinu urtica, è t’hà a listessa ràdica ch’è ureo « punghje ». A famiglia di a parolla hè impurtante. Di fatti, si pò sente dinù artìcula, urtìcula, ertìcula, puncìcula, punghjìcula. Un locu chì ci crèscenu l’urtìcule hè un urticaghju, un urticulaghju o un punciculaghju. U verbu punciculassi insegna u fattu d’esse puntu da un’urtica. In quant’à a parolla aduprata pè u fattu di pugne, s’impieca puncicà o punzicà. Sta pìccula pianta verde cù e foglie fatte à denti hè cumuna in l’orti è dinù à u pede di e case. Ci n’hè cinque sterpe sfarente in Còrsica, ma un ci hè chè duie parolle : l’urtìcula nera è l’urtìcula bianca, falsa urtica, ch’ùn punghje.

 

Hè spessu dannosa, cusì a palesa un paghju di pruverbii : «Urtìcula maladetta, vitriola benedetta » (a vitriola calma a punghjitura di l’urtiche) è « Ti cunnoscu anch’eiu o arbetta ! disse u cecu à l’artìcula ». Un antru pruverbiu ci porta in l’Antichità : « Luri cun l’urtìcula castica ». Quì, si tratta d’una passata chì tene più di a fola chè di a verità stòrica. Seneca hè statu esiliatu in Còrsica chì t’avia ingannatu à Julia, a surella d’Agrippina. trà 41 è 48, stà dunque in l’ìsula, ch’ellu disprezza assai, ind’un locu ch’ùn era micca Luri, ma piuttostu più in ghjò induve c’èranu culunie rumane. Sempre dunnaghju, s’hè fattu minà e cule cun l’urtiche, da e donne addunnite per l’occasione. tandu, u nome di l’urtica vene l’urtìcula seneca.

 

Ma l’urtica face dinù prò. A bianca si mette in e torte, in e bastelle ; a nera hè aduprata contr’à i rumatìsimi, per fà un bagnu di pedi. Priparata in tisana, face urinà. Per tene u casgiu tempu di più, i pastori scùlanu u latte cù una stamigna cuperta d’urtiche da appruffittà di e so virtù antisèttiche. Di più, ind’u pullinaghju face cresce u nùmaru di l’ove.

L’urtica in Germania, hè dedicate à Donar, u maestru di u tonu. Hè cunsiderata in parechje culture cum’è màgica : piazzata sott’à u lettu d’un malatu, u cura.

Hà dinù u putere di caccià i dimonii. Infine, raprisenta sia a franchizia (ùn si piattà micca), sia u tradimentu (puncica à l’ispensata). Si puderebbe cuntinuà à discorre nant’à l’urtica, ma u sughjettu ùn si lascia compie.

Marina Chovin.

1 Trackback / Pingback

  1. Stampa Corsa, informations corses – Puncìcula

Les commentaires sont fermés.