Cultura

Talabucciu

« Νήπιοι, οὐδὲ ἴσασιν […] ὅσον ἐν μαλάχῃ τε καὶ ἀσφοδέλῳ μέγ᾽ ὄνειαρ. »
I bauli ùn sanu à chì puntu gran’prò ci hè ind’a malva è ind’u talavellu.

Esiodu, l’òpari è i ghjorni, v. 41.

 

Salute à tutti. Oghje c’interessemu à una pianta chì i nomi sò sfarenti in tuttu di quelli ch’è no truvemu in l’astre lingue indoeuropeane. Vogliu parlà di u talabucciu, taravucciu, talavucciu, tarabucciu, tarabùcciulu, talavellu, taravellu, tìrulu, tirlu, butalbellu, butalbacciu, zirlu, albucciu, biancafiore, arbucciu, erbucciu, erbùcciulu, erbùculu, candelu, luminellu, spusata, cirotta, cuglioni d’erbucciu, fiore di i morti, san martinu, scazzàchjulu. « Saetta ! poche nuùarose e parolle ! mi si pare d’ùn cunnosce più l’albucciu. » Ai a raghjò. « O sapientò ai u cerbellu putente ma e ghjambe cum’è un tìrulu ! È in astrò, cumu si dicerà ? »

In spagnolu hè chjamatu asfodelo ; in talianu asfodillo, in francese asphodèle, in tedescu affodill, in inglese asphodelus, in catalanu asfodèl… Tutte ste parolle ricòlanu à u grecu ἀσϕόδελος (asphodelos) chì l’orìgine hè scunnisciuta. In corsu, « talavellu » escerebbe da u latinu talea bella sia « bellu piolu » o « bellu magliolu », per via di l’aspettu di u so tallu longu chì pare una asta.

Fiurisce u veranu è si secca d’estate. In l’Antichità, si manghjava e so ràdiche, i so talli è e so granelle abbrustulate cù i fichi. I Grechi ludàvanu sta pianta chì dava una manghjusca sèmplice è chì ghjera una manera di intrattene a salute di u corpu è di a mente : Epimenide, chì u solu manghjume era u talavellu, averia campatu 157 anni. I so fiori senza muscu attìranu l’ape (in Sardegna, danu un mele raru), è e so fronde secche sò manghjate da l’animali. Era dinù adupratu cum’è candele (da què « luminellu »), per custruisce capanne o per incende u focu ; di e so foglie si ne facia strapunte, selle…

In tempi passatoni, u talavellu era ligatu à a morte. Di fatti, hè una pianta piròfila : dopu à un incendiu, cresce tale u fenice chì rinasce da e so cènnere. Omeru parla d’un « pratu di talavelli », locu di l’Inferni induv’è l’ànime di i morti ch’ùn avìanu fattu nè bè nè male, aspettàvanu un ghjudicamente ch’ùn venia mai. D’altronde, a leggenda ci spieca chì e so ràdiche fonde èranu manghjate da i morti. Per compie, ci vole à ammintà chì, in Còrsica, i mazzeri, a notte di u 31 di lugliu, ghjùstranu cun tìruli di talavellu.

Eccu u mumentu di a canzona. Sta settimana vi portu à u Ghjappone.