Puesia

U pettirossu di Zì Ghjuliu

Zì Ghjuliu era, da mani à sera, in quidda vigna com’eddu facìa u babbu. U pezzu si chjamava Vigna bianca.

Incù a so camisgia turchina, sempri listessa, l’omu putava, maghjincava, è cunturrava in a sirata incù qualchi fichi o qualchi pràsculi da no.

È vindimiàvani cun eddu i nosci parenti è amichi.

À meziornu, parechji volti, zì Ghjuliu spuntinava sopr’à locu, sott’à quidda grossa leccia incù una vasca accantu.

È c’era sempri, quand’eddu manghjava, stu pettirossu chì vinìa à pigliassi qualchi pistìcciuli. Pà zì Ghjuliu, st’aceddu era u so amicu.

– A vedi, mi dicìa, aghju sempri u me pettirossu accant’à mè.

Quandu zìu hè mortu, u cimiteriu ùn era tantu luntanu. Falata ch’edda era a cascia, emu vistu stu pettirossu chì hà fattu un ghjiru sopr’à a tomba di u so amicu, è si n’hè andatu. •

Carulu Guglielmi.