Accapu di a reddazzione

Dominique Bernard

« Vecu a to siluetta nant’à u sogliu di u liceu Gambetta, quandu ghjunghjìamu à tempu per insignà è cullàvamu i scali, cù u pesu di i nostri sacchi, e nostre còppie, i nostri libri è e nostre edee. Cù u pesu ma tant’allegri perch’è andàvamu à fà ciò chì ci piace, ciò perchè èramu fatti : allevà.

A to siluetta a vecu in a sala di i prof, vecu a to camisgia, sempre, u bichjerinu chè tu teni, u to surisu malizziosu perch’è avìi qualcosa di sbillichente à dimmi. Era diffìciule d’ùn avvicinassi micca, d’ùn ascultati micca. D’ùn lasciassi piglià da un cunsigliu di lettura, un stalvatoghju. Un nunda. Un tuttu.

A to siluetta, a vecu in i curritoghji, davant’à una classa un pocu spapersa chè tu appaciava da a to presenza, perch’è ghjera Monsieur Bernard, allora bonjour M’sieur.

Ghjera dinù què u to putere cù i to allevi. Eri quì per elli, l’avìanu capita è si nutrìanu in trambugliu da a to passione cuntagiosa pè a literatura, da a to fede in l’omu, da e to brame chè tu mettìi in elli.

A to siluetta, a vecu nant’à u sogliu di u liceu Gambetta, quandu ghjunghjìamu inseme è chè tu dicìa à quelli chì fumàvanu ammansati davant’à l’usciu, “allora si fuma un chjuducciu di cascia ?”, cuntentu di u to scherzu.

Chì irunìa tràgica ch’ellu sìa nant’à u listessu sogliu chì a to vita t’hè stata arrubbata. Ùn l’hai micca circatu, tù, stu chjodu. S’hè piantatu in tè à l’azardu d’un odiu accecatu è primitivu.

Chì irunìa dinù ch’un gestu cusì tetru, cusì foscu, àppia pichjatu quellu ch’averìa pussutu esse chjamatu da Victor Hugo : “un purtatore di fiara”.

Èccuti alzatu à u rangu di i martiri, tù, l’omu discretu. Una passione ne rimpiazza un antra. È chì pèrdita pè u mondu.

Ùn mi scurderaghju mai di a to siluetta, nant’à u sogliu di u liceu Gambetta ». Aurélie.

Eccu a lèttera scritta à Dominique Bernard da a so amica insignante, Aurélie. U prufessore di Lèttera hè statu tombu di duie cultellate da un terrurista islamistu. Avìa 57 anni. I so allevi pàrlanu d’ellu cum’è d’un prufessore strasurdinariu, chì ride ogni tantu, chì ascolta assai, di quelli ch’omu si ricorda per sempre, fieru è un pocu intimuritu di prisentalu à i so figlioli vint’anni dopu…

« Era u mo prof, Monsieur Bernard » dice una zitella. Un omu cultivatu, dolce, bonu, vicinu à a natura, maraviglièndusi tuttu fighjèndula. Inamuratu di u so mistieru u campava cum’una vucazione è pigliava u tempu per cuntà, per spiegà, da ch’elli impàrghinu à custruisce u so pensà, a so cuscenza, i zitelli. Altruistu sin’à a morte, hà vulsutu intervene di pettu à u terrurista chì minacciava ghjente, è hè statu tombu cusì, parendu a barbarìa. Eccu ciò ch’elli sò l’insignanti oghje, l’ùltimu riparu di fronte à a barbarìa ! L’educazione ferma u tràmpalu contr’à l’odiu è l’oscurantìsimu, a sola manera di custruisce una sucietà di pace è di fratellanza. Hè ciò ch’ella ci insegna a vita di Dominique Bernard. Lascia una moglie è trè figliole.

Ch’ellu riposi in pace. •

Fabiana Giovannini.