Cuntinuemu a nosta rubrica da cuntà i tesori di a nostra lingua à traversu l’Antulugìa di e spressioni corse di Farrandu Ettori. Sse spressioni ci impàranu assai nant’à a nostra stòria è ciò chè no simu. Omu si deve di tramandale.
E spressioni chì pàrlanu di a rancichezza s’appòghjanu suvente nant’à a robba di mare, dice Farrandu Ettori. Sè u ràncicu ùn mette micca facilmente manu in stacca, ghjè ch’ellu hà a paura d’esse zingatu da i zini, o da un granciu : hà un granciu in istacca.
Frà i piscatori, si dice dinù : hà a tutanara in istacca, a tutanara hè un ambu grossu per piscà i totani.
In muntagna, i zini sò rimpiazzati da i nizzi di castagna chì pùnghjenu anch’elli cum’è i zini : hà i gricci in istacca, ramenta torna Farrandu Ettori. •
Ùn dà mancu l’ora
Quand’omu stringhje a mani, ùn dà mancu l’ora, mancu à quellu chì a dumanda, perchè li rincresce a parolla dà, spieca Farrandu Ettori.
Cusì ci ramenta una sturietta paisana chì mette in scena un ràncicu cascatu in fondu à un pozzu è chì si trova in perìculu di morte.
Un salvatore accorre è li tende a manu mughjendu : dammi a mani ! Da u fondu di u pozzu, l’altru ùn si move micca. Tandu u salvatore ch’hà capitu, li mughja : pìddammi a mani ! È u ràncicu, mezu annigatu, cù sta parolla chì li garba di più, azzinga sta manu salvatrice.
Per compie nant’à a rancichezza, Farrandu Ettori ramenta una antra spressione burlesca ch’esiste dinù in francese : u ràncicu spidda u pidochju par vèndani a peddi. •








