Cuntinuemu a nosta rubrica da cuntà i tesori di a nostra lingua à traversu l’Antulugìa di e spressioni corse di Farrandu Ettori. Sse spressioni ci impàranu assai nant’à a nostra stòria è ciò chè no simu. Omu si deve di tramandale.
Si sà dapoi Homère chì l’eroi di l’epupea s’inghjurièghjanu assai nanzu di bàttesi, dice Farrandu Ettori. Hè ciò ch’elli fàcenu dinù l’attori di cumedie paisane. L’inghjùrie (l’imprupèrii) ùn màncanu in lingua corsa. Suvente a parulla piglia l’aumentativu -onu, sminuitu in –ò. Infirmità fìsiche o murale, mullizzu, parasite, malatìa di pella, dice torna Farrandu Ettori, dàvanu tutte l’uccasioni per vituperà : o lutinò, o piduchjò, o tignò, o rugnò, o ciumacò…
Aghjusta torna u scrivanu : o pitò, o currighjò, o cacò, o briacò, o curriciò. Dinù o manghjà merda (o manghjamè) era currente in e cità, è, ùn avemu cù st’inghjùrie stereotipate ch’una pìccula edea di tuttu ciò chì a varietà di e situazioni pò porghje à spìriti inventivi, spieca sempre Farrandu Ettori.
È di cuntacci un stalbatoghju accadutu trà zitelli. L’unu enumerava quelli di a so famiglia ch’ellu pudìa fà vene à a riscossa. Ad ogni nome, u so avversariu ne dava un antru cù sempre sta frasa in più : è par u tu cucinu Petru, ci hè u me cucinu Andrìa. Babbi, babboni, zìi, cucini, da i più vicini à i più luntani, tutti ci passàvanu ed èranu riclutati in ssa tamanta vindetta, paragunendu l’adulti. È cusì durava fin’tantu ch’unu di i prutagunisti ùn àppia più nomi à dà. Tandu o sìa passava à una tappa superiore ind’è l’affruntamentu, o sìa si n’andava diciendu à l’altru ch’ùn lu vulìa mai più vede : nè tu nè malannata. •








