Cuntinuemu a nosta rubrica da cuntà i tesori di a nostra lingua à traversu l’Antulugìa di e spressioni corse di Farrandu Ettori. Sse spressioni ci impàranu assai nant’à a nostra stòria è ciò chè no simu. Omu si deve di tramandale.
Quandu e minaccie fàcenu cullà a tensione, hè ora di a scumessa, dice Farrandu Ettori. È l’autore, da facci capisce, parlènduci d’una storia regulata cume un ghjocu, settanta cinque anni fà (forse di più oghje). Un zitellu tracciendu una lìnea in terra, dettu u segnu, fruntiera chì spiccava i dui avversarii, pede mancu contr’à pede mancu, visu contr’à visu, spalla manca in davanti, dritta in daretu bracciu tesu per piglià u slanciu. Tòccami ghjà si tu sè un omu ! Hè datu u sfidu.
In giru à elli, si face u silenziu. Da colpu, unu ùn ci tene più è da un calciu à u schincu di l’altru, è s’intùppanu, è si làmpanu in a battaglia ancu i so cumpagni, parenti o amichi, da mette u soiu. Èranu e barruffe paisane trà zitelli o zitelloni.
L’omi ùn s’azzuffàvanu tantu, dice torna Farrandu Ettori. Perch’è sò cose grave. I zitelli minacciàvanu l’avversariu à petrate, diciendu : t’aghju da stupizzà, di a parolla tupizzu (in francese occiput), o allora : t’aghju da stiddà, di a parolla stedda (stella in cismuntincu).
L’omi, elli, minacciàvanu di stiddà cù una palla à mezu à l’ochji : t’aghju da metta una badda à mezi ochja. È a fecìanu, dice Farrandu Ettori (ndlr : disgraziosamente a fàcenu sempre).
Per quessa chì l’anziani insignàvanu ch’ùn si duvìa mai mette a manu nant’à un omu. Si dicìa : ùn si tocca l’omu. A risposta à un attu incunsideratu pò esse un colpu di stilettu o una pistulettata, è ghjera capita cum’è legìttima.
Eccu, dice per cunclude Farrandu Ettori, perch’è a Corsica era un paese induve ci èranu crìmini, ma pocu azzuffu. •








