Cultura

Cavallu

« Lidi podvést mohl, ale koně ne ! »
« L’hà fattu à burlà l’omi, ma micca u cavallu ! »
Pruverbiu ceccu.

 

Salute à tutte è à tutti. Parleremu sta settimana, dopu à qualchì tempu di silenziu, di u cavallu o cavaddu o cavadhu. « Umbah, à chì nasce mulu ùn pò more cavallu, è cavallu di trenta anni ùn cambia andatura. » Mi pigli à a risa ! Ma tù, quandu cridii esse à cavallu in briglia è in sella, ti sì truvatu à fà castelli in aria.

Dunque, principiemu cù l’etimulugia di « cavallu ». « Sarà u latinu. » Bravu, vecu chè tù ti ramenti bè di l’artìculi precedenti. Ùn ci hè micca una orìgine cumuna à tutte e lingue indoeuroppee. In latinu, u cavallu si dicia equus, ràdica chì si ritrova ind’u sanscrittu ásva. « Sò proppiu duie parolle assai sfarente ! » Ai a raghjò, ma fammi cunfidenza, a fonte hè a listessa. In altrò, adòpranu un’antra forma : « Pferd » in tedescu, « horse » in inglese, pè un dettu.

In quant’à « cavallu », ricullemu à u latinu « caballus » chì u significatu era « gattivu cavallu », po « cavallu di travagliu ». Andendu più in là, « caballus » si ritrova in grecu anticu : καβάλλης (kabalès), ma a so orìgine hè fosca.

U sinònimu interessante « paganacciu » si spieca à pàrtesi di u latinu paganus « rùsticu, di a campagna ». In corsu, u paganacciu hè dinù u beccu chì i ghjudei scacciafughjìanu in u desertu dopu avellu accusatu di tutte l’iniquità d’Israele. U sensu figurativu designa una persona ch’omu accusa di tutte e colpe di l’altri. A leia trà u cavallu è u beccu mi pare bughjosa.

Si pò ammintà chì i cavalli ùn vèdenu nè u rossu nè u verde, è ùn dòrmenu micca più di 15 minuti à a sèguita. In quant’à a dumera di u cavallu, si sarebbe passata ind’u Kazakistan ver’di 4.500 anni ante Cristu.

Da per lu mondu sanu, u cavallu tene una piazza maiò. I Cèltichi veneràvanu Epona, dea di i cavalli. Tutt’ognunu cunnosce u cavallu di Troia, ma ci hè dinù Sleipnir, u cavallu à sei zampe di Odinu, o Hayagriva, unu di l’avàtari di Visnù, chì t’avia un capu di cavallu.

In Còrsica, si cunnosce a legenda di Piobitto è Orsolamano, narrata da Giovanni Della Grossa à u quindecèsimu sèculu. Orsolamano, signore di u rughjone di Fretu, praticava u « ius primae noctis » cù tutte e donne chì si maritàvanu. Fù tombu u signore da un ghjòvanu paisanu, Piobitto, chì li prupone una corsa di cavalli. U fece cascà cù a so lacciaghjola è u tumbò trascinèndulu in tarra. Ùn si pianta quì a leggenda, circate è scuprite l’affare di a mosca.

Eccu u mumentu di a canzona, oghje vi trasportu in Ecuador : www.youtube.com

Marina Chovin.